Abordări ale dezvoltării la vârsta adultă

Perioada adultă este caracterizată de  activitate profesională intensă, relaţii sociale şi de muncă în expansiune precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de  familie. Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici:

1. 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate, implantaţie profesională intensă, activitate cumulativă, activă creatoare. Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. Copii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte
2. 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza).
3. 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice, este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă, este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod  variat şi inegal. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale  (momentul retragerii din viaţa profesională). Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie.

Perioada adultă dominată de tinereţe este una din cele mai importante, datorită multiplelor structuri ce se solidifică acum ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice:

• stabilirea identitãţii eului
• independenţa relaţiilor personale
• creşterea intereselor
• umanizarea valorilor

C.Gould, în studiile sale, propune mai multe etape şi anume:

• 16 la 18 ani în care axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei
• 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei

• 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective)
• 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare
• 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe,
• 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi
• 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea.

Concluzia este că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii. Fiecare aspect al dezvoltarii adultului, pe fiecare stadiu, este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate.

Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă

Vârsta  se caracterizează prin gândire flexibilă, capacitatea de a învăţa din experienţe.

Studiile longitudinale au arătat  două concepte: inteligenţa fluidă (academică) şi inteligenţa cristalizată (experienţială).

Inteligenţa fluidă se referă la procese mentale care permit formarea conceptelor şi dezvoltarea de raţionamente abstracte. Se evaluează cu Raven şi probe de rezolvare de probleme. Este dependentă de nivelul de educaţie şi cultură.

Inteligenţa cristalizată se bazează pe inferenţe obţinute în afara procesului educaţional. Este dependentă de gradul de cultură şi de experienţa de viaţă a fiecărei persoane în parte. Se evaluează prin probe de vcocabular, inventare de evaluare a capacităţii de a face faţă stresului. Este legată strâns de “coping”.

Schaie, în 1978, descrie un model al dezvoltării intelectuale la vârsta adultă, precizând 5 niveluri. Conform modelului, în această perioadă are loc o trecere de la achiziţia a abilităţi specifice adolescenţei la dezvoltarea de raţionamente abstracte generalizabile (către 40 ani).  Între cele două extreme există un stadiu de integrare a abilităţilor cognitive teoretice cu cele practice. El insistă pe importanţa experienţei în dezvoltarea intelectuală.

1. Stadiu de achiziţie: copilărie şi adolescenţă. Interiorizarea de abilităţi duce la adaptarea corectă la cerinţele sociale.
2. Stadiu de realizare: 20-30 ani. Presupune utilizarea şi aplicarea abilităţilor achizitorii pe direcţia integrării profesionale, care presupune independenţă.
3. Stadiu asumării responsabilităţii: formarea unui cuplu.
4. Stadiu integrării sociale: are la bază trebuinţa de a fi implicat într-un număr mare de relaţii profesionale → asumarea de responsabilităţi socioprofesionale în plus faţă de cele familiale.
5. Stadiu reintegrativ: 40-50 ani. Apare datorită atitudinilor, intereselor persoanei, au loc o selecţie şi o focalizare a scopurilor, responsabilităţilor.

 Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă

Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în personale implicând procese sociale, psihologice şi biologice. Comportamentul de rol, identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională, viaţa familială şi cea socială.

Dinamica rolurilor parentale este importantă în perioada adultă. White R.W.(1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini, creativitate, interese, cunoştinţe). White se referă la subidentitatea de carieră -  profesională, cea de părinte, şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). U. Şchiopu, E.Verza (1997, pag 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale:

•  adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei, un proces de adaptare activ, libidoul foarte activ, crescător, creşte intimitatea, familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv, se realizează diferenţierea rolurilor în familie, se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi, iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii
• adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat, rolurile profesionale sunt absorbante, apare erodarea intimităţii, libidoul este în continuare activ, se consolidează identitatea familiei, tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale
• adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental, are loc fragilizarea sănătăţii mamei, temperarea discretă a libidoului, anularea capacităţii de procreare a femeii
• adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei, are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională, legătura matrimonială devine una de securizare, poate interveni pierderea partenerului  şi apariţia nepoţilor.

Mulţi autori sunt însă de acord că adaptarea la schimbările ce intervin în perioada de adult tânăr şi perioada adultă mijlocie este într-o relaţie directă cu adaptarea în viaţa de familie.

Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului.

Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. Chiar daca tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria, cuplurile, căsătorite sau nu, sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice, în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton, 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu:

• congruenţa percepţiei rolurilor
• reciprocitatea performanţei de rol
• echivalenţa funcţionării rolului.

Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea şi aşteptarea celeilalte persoane. Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său dificultatea de a vedea, înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă.

Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi da viaţă. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. 

Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie. Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare al limitelor. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important, seducător, autoritar, meşter la toate, vedetă, om de interior, tatăl “bomboană“, şi tatăl sportiv. Pentru mame au fost identificate următoare le tipuri: mama “bomboană“, mondenă“, calmă, energică, mama copilăroasă şi mama “cloşcă“. Concluzia este că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii; de asemenea cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat, dintre copii care au un tată autoritar doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal, cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tata. Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl ideal. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor, mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. Copii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit ci dimpotrivă pe timp ce copilul creşte, începând cu vârsta şcolară, orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă, invadatoare, ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare.

Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ, rolurile parental-educaţional, rol organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă 1998, pag 330). Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului, adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial, adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol, cel parental. Statisticile arată o curbă a satisfacţiei maritale în formă de “U“  cu cele mai mari valori în perioada dinaintea apariţiei copiilor care scade pe parcursul creşterii copiilor până la vârsta de 6-13 ani după care are loc o creştere uşoară până la vârsta de 21 de ani ai copiilor.

Perioada de 6 – 14 ani ai copilului este una de presiuni economice, psihologice şi sociale fiind corelată cu perioada adultă tânără când partenerii de cuplu sunt preocupaţi de profesie, problemele familiale fiind mai mult în seama femeii ca urmare a  obiceiurilor culturale şi  a rolului matern mai consistent. Rolul de mamă implică o serie de noi sarcini pentru care femeia este mai mult sau mai puţin pregătită în funcţie şi de socializarea din familia de provenienţă. Rolul patern este dificil datorită concurenţei la atenţia femeii dar gratificant datorită satisfacerii prin paternitate a orgoliului de patronaj.

Activitatea profesională şi viaţa de familie

Activitatea profesională pentru cei care se află la începutul etapei, între 35 – 40 ani simt nevoia de perfecţionare şi de aceea se înscriu la diferite cursuri sau eventual la o a doua facultate.

După 40 de ani este perioada  productivităţi, dar şi a responsabilităţi profesionale. Experienţa profesională şi randamentul sunt ridicate având în subordine persoane tinere pe care le conduce şi le înveţă.

Persoanele care suferă eşecuri pe plan professional (de ex. ajung în şomaj) devin anxioase, tensionate, caută vinovaţii pentru această situaţie. Numeroşi psihologi au studiat consecinţele psihologice ale şomajului. Au fost identificate patru stadii prin care trec şomerii:

• după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea; şomerul are încredere în abilitatea sa de a găsi un nou loc de muncă;
• se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă; dacă nu reuşeşte, persoana intră în a treia fază;
• individul începe să se îndoiască de faptul că va găsi un loc de muncă; eforturile depuse în acest sens devin neregulate; relaţiile cu familia şi prietenii devin încordate;
• dacă nu s-a reuşit găsirea unui loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă. Şomerul se simte neajutorat şi îşi imaginează cu greu că va mai munci vreodată (după Birch, 2000, p. 292).

Viaţa familială pentru cei mai mulţi adulţi îndeplinesc trei roluri familiale în acelaşi timp: rolul de părinte, soţ şi copil. Ei trebuie să îşi împartă timpul între copii, soţ (soţie) şi părinţii care sunt în vârstă şi de multe ori au nevoie de îngrijire (datorită poziţiei pe care adulţii o ocupă între copiii şi părinţii lor, unii folosesc expresia “generaţia sandwich”). Din aceste cauze mulţi adulţi sunt tensionaţi, stresaţi şi au senzaţia că nu le mai ajunge  timp.

Cea mai importantă etapă în viaţa adultului se este atunci când copiii părăsesc familia. În multe cazuri, la început, plecarea copiilor produce o stare de disconfort, din punc de vedere afectiv, dar în timp, în multe familii se observă o îmbunătăţire a relaţiilor dintre soţi. Tot în această etapă scade responsabilitatea părinţilor faţă de copii, se măreşte timpul lor liber în care se pot ocupa de pasiunile lor. După plecarea copiilor, în multe familii relaţiile dintre  părinţi şi copii rămân strânse.Către sfârşitul etapei adulte apar nepoţii. Bunicii au un rol important în creşterea şi îngrijirea acestora.