La unii părinţi există obiceiul de a-şi cicăli mereu
copiii. La cea mai mică greşeală ei repetă: “Cât eşti de nepriceput! Orice
mişcare a ta este atât de nătângă!” meritată sau nemeritată, această dojană
ajunge să inducă unui copil un complex de inferioritate.
El pierde încrederea în sine, iar în familie i se
stabileşte reputaţia de nepriceput. Au părinţii asemenea interes?
Nu se poate cere copilului să ajungă neapărat un om cu
însuşiri deosebeşte. Părintele are datoria, ca unui copil, în scopul ridicării
moralului, să-i arate în multe cazuri mulţumire şi chiar să îl complimenteze
când face un lucru bun, iar când nu reuşeşte, să îi facă observaţii în mod
discret şi nu în public.
Chiar dacă un copil este de o inteligenţă mediocră, moralul
lui trebuie susţinut, făcându-l să creadă că în curând va fi în linie cu
ceilalţi colegi.
Orgoliul, care este un apanajul oricărui copil,
influenţează în oarecare măsură caracterul lui putându-se prin severitatea
părinţilor transforma în factor negativ. Copilul jignit şi umilit nu poate
realiza nimic solid şi constructiv. Dezechilibrul moral poate devia de la
drumul drept progresul psihic.
Dacă un copil spune un lucru injust, părintele nu trebuie
să facă afişaj, povestind tuturor întâmplarea. Umilirea produce un efect de
descurajare. Se poate întâmpla ca un copil terorizat prin repetatele cicăliri
ale părinţilor să capete ticuri şi tulburări psihice. Desigur că în viaţa
copiilor pot exista atitudini stângace care au nevoie să fie îndreptate prin
sfaturi părinteşti.
Dar certarea în fiecare zi şi fiecare ceas oboseşte
psihicul; copilul nu trebuie să audă toată ziua numai observaţii: “Numai mânca
iar că te deranjezi la stomac!”. “Învaţă lecţia la X că iar vei lua notă
proastă!”. “Fii atent la teză că vii din nou cu un 4.” “Ţine bine cuţitul că
iar te tai”, şi aşa mai departe. În felul acesta părintele bagă în cap
copilului că este inferior şi incapabil de a face ceva bun. El devine stângaci
la orice efort necesar omului se ajunge prin astfel de educaţie la starea
denumită în psihologie cu termenul de “castrate morală”.
Copiii umiliţi toată ziua, cu vremea pot căpăta ideea că
părinţii lor sunt oameni care nu sunt capabili să-i sprijine, ci doar să-i
certe.
Cum se poate modifica în bine asemenea temperament? Un
părinte trebuie să stea la discuţie (uneori) cu el însuşi şi să-şi răspundă la
următoarele întrebări:
a. dacă repetatele observaţii sunt necesare
b. dacă sunt potrivite cauzei care le-a provocat
c. dacă, mereu repetate, nu influenţează în mod negativ
moralul copilului.
Disciplinarea unui copil este sarcina cea mai dificilă a unei bune
educaţii. Din cauza dragostei mari pe care o mamă a manifestă pentru copilul
ei, se favorizează indisciplina lui. În primele luni după naşterea copilului,
dragostea tatălui este calmă şi temperată. Dragostea mamei pentru copil este
focoasă şi se manifestă prin dezmembrări repetate şi o comportare devotată,
unită cu o abnegaţie desăvârşită. La început mama nu se gândeşte că un copil,
mai târziu îi va da griji, preocupări. Tatăl are un rol mai puţin activ. El
este criticul actelor mamei. Mama este persoana destinată să observe
caracteristicile, temperamentul şi defectele copilului; la disciplinarea lui se
gândeşte mai puţin. Tatăl, din curiozitate oarecum, cauzează felul
îngrijorărilor materne. El se opune răsfăţului exagerat afişat de mamă.
Copilul, chiar fiind foarte mic, e atent. El simte că mama este destinată să-l
îngrijească şi să-i poarte de grijă. De multe ori tatăl dă dispoziţii oarecum
poruncitoare: “Ia-l în braţe!”, “Dă-i un ceai!”. Dacă tatăl este prea agasat de
copil, pleacă de acasă.
Când copilul se măreşte, mama trebuie să fie moralizatoare, sfătuitoare, mediatoare
şi supraveghetoare. În general, mamele nu cunosc nevoia unei
disciplinări echilibrate pentru copil. La vârsta de un an, un an şi jumătate,
copilul nu trebuie prea mult cicălit.
Când se apropie de doi ani, copilul începe să primească
orgolios exagerata tandreţe a mamei. Auzim de multe ori pe mama spunând: “Vai,
ce frumos zâmbeşte!”. Copilul devine mândru, crede că orice îi este permis şi trebuie să
prezinte interes pentru familie. Răzgâiala
produce răsfăţ, răsfăţul favorizează indisciplina. Spiritul de ordine
în colectivul familial începe să sufere.
În perioada preşcolară disciplinarea trebuie să devină un
obiectiv obligatoriu. Părinţii trebuie să pretindă copiilor, când au atins
vârsta de 4-5 ani, să fie disciplinaţi. Li se poate da să execute trebuiri
uşoare. De exemplu, li se poate spune: “Te
las puţin singur. În acest timp că te îmbraci şi să îţi aranjezi singur
camera.” El va fi încântat să execute singur o treabă.
Trebuie să se concilieze principiile de autoritate cu cele de libertate. Copilul va
înţelege că i s-a încredinţat o muncă pentru care răspunde. Nu va fi certat,
nici ameninţat dacă sarcina nu va fi bine îndeplinită; se va aştepta o altă
ocazie.
Dacă o
muncă îi este încredinţată şi nu este
executată la timpul potrivit sau este făcută cu greşeli, va fi ajutat cu
îngăduinţă. Trebuie evitate, pe cât posibil, dojenile cu umilire. Chiar o
mică contribuţie personală a copilului trebuie apreciată şi complimentată.
Trebuie să se urmărească la el un efect psihic de satisfacţie, căci copilul nu
trebuie să piardă încrederea în el.
Chiar
copilul mic trebuie să fie activ. Trebuie să se tolereze oricărui copil unele stângăcii, neascultări. Cel
mic mişcă unele obiecte, uneori le trânteşte,
strică jucăriile, se plictiseşte repede de ele, le aruncă. E bine să i se ia din mână ce e
vulnerabil. Pentru a oprit să facă stricăciuni trebuie să i se explice prin
câteva fraze de ce nu trebuie să facă ceva rău. Să i se dea mici treburi în
casă, mai ales dacă e fetiţă, să i se explice cum trebuie să fie executate. Să
facă ordine în lucrurile ei, să şteargă masa după ce a mâncat, să măture prin
casă din când în când.
Desigur că ea nu va îndeplini aceste treburi cu
perfecţiune. Părinţii trebuie să-i încurajeze şi complimenteze treburile
reuşite.
Părinţii
pot şi trebuie să ceară copilului o comportare potrivită vârstei lui. Când începe frecventarea şcolii trebuie educat în sensul
să fie perseverent în munca şcolară
şi stăpân pe sine în faţa greutăţilor ivite.
Frica
şi laşitatea sunt însuşiri
opuse unei bune discipline. Să i se atragă atenţia că omul disciplinat nu este
mândru cu ce are, nu se laudă. Copilul
trebuie educat astfel încât nici în cazul în care are greutăţi în viaţă să
nu-şi piardă buna dispoziţie, ci să fie maleabil.
Omul disciplinat poate fi considerat, pe bună dreptate,
numai acela care întotdeauna şi în toate împrejurările are o comportare justă,
folositoare şi care găseşte în el tăria de a avea continuu aceeaşi purtare,
fără a ţine seama de nici un fel de greutăţi şi neplăceri.
Tatăl
trebuie să inspire încredere şi să fie respectat. Niciodată un copil nu trebuie să fie pus în situaţia de
a considera părintele său un om rău. Greşelile mici trebuie urmate de
avertismente ca pe viitor să fie evitate, nu ca un rezultat al constrângerilor,
ci ca o consimţire conştientă.
Sunt copii socotiţi instabili, care nu pot sta liniştiţi. La şcoală nu se pot fixa pentru a asculta, a înţelege
şi a învăţa. Acasă nu au răbdare să stea în acelaşi loc. Sunt inteligenţi şi
când li se explică ceva reţin uşor. La jocuri încep unul şi imediat îl schimbă
cu altul. Sunt greu de adaptat la o viaţă ordonată, programată. Sunt deficitari
în ceea ce priveşte atenţia şi voinţa, dar au o percepe normală. Joaca şi sportul disciplinat sunt
mijloace educative care dau rezultate bune.
Muzica în cor poate fi un mijloc de stabilitate, bine
înţeles când copilul este muzical.
În casă
orice copil trebuie să-şi vadă părinţii ducând o viaţă regulată. Ei trebuie să se culce zilnic, sau aproape zilnic, la
ore normale, nu trebuie să-şi piardă nopţile sub nici un pretext, căci noapte
este timpul rezervat odihnei şi refacerii forţelor vitale. În casă şi la lucru
ei trebuie să aibă o ţinută corectă. O
îmbrăcăminte ruptă sau murdară este un exemplu negativ pentru copil. Să nu
se vorbească în casă despre fapte certate cu morala. Ideea că un copil nu înţelege ce se vorbeşte în casă este greşită.
Disciplina
colectivului familial cere să nu se utilizeze minciuni în nici o situaţie care se iveşte în viaţa
de familie. Disciplina copilului
cere ca legăturile lui cu oamenii în mijlocul cărora trăieşte să fie adaptate
la realitate. Totuşi părinţii trebuie să-i favorizeze un grad de independenţă. El trebuie lăsat să interpreteze cu
mentalitatea lui ce observă. Dacă face o mişcare nepotrivită se poate
discuta cu e, fără ceartă.
În şcoală copilul mare face cunoştinţă cu viaţa socială.
După ce vine acasă de la şcoală, părinţii trebuie să ia parte activă la
dirijarea modului în care acesta îşi face lecţiile.
Unii părinţi, de teama surmenajului la care ar putea fi
expus copilul caută să-l sustragă de la activităţile extraşcolare. Se fac
greşeli educative când se sustrage copilul de la obligaţiile sociale, care nasc
preocupări faţă de societatea în
mijlocul căreia trăieşte. Disciplinarea elevului trebuie să fie legată de toate
manifestările colegilor de şcoală. Numai astfel va putea activa cu toate
forţele sale fizice, psihice şi morale în societate. Conlucrarea strânsă între
organizaţiile tinerilor, şcolară şi familie, sprijinul şi participarea
învăţătorilor, profesorilor, educatorilor în acţiunile şi manifestările
iniţiate pentru copii şi tineret constituie o garanţie a procesului muncii
educative, a bunelor rezultate în formarea şi educarea tinerei generaţii.
Uneori părinţii nu au răbdarea necesară de a convinge un
copil să facă aşa cum cer ei şi utilizează metode forte. Preconcepuţi în idei
sau călăuziţi după vechile slogane: “Bătaia e ruptă din rai ...”, etc. Părinţii
care sunt adepţi ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii
în mod raţional. Ei vor să impună cu forţa felul lor de gândire şi acţiune,
ceea ce constituie o greşeală.
Reprimarea bruscă, a unor purtări nepermise poate fi
dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să se
pregătească la copil o stare de revoltă permanentă.
Desigur
că idealul este să nu se ajungă niciodată la nevoia pedepsirii aspre. Totuşi situaţiile cer uneori o pedepsire aspră, mai
ales când copilul, cu toate lămuririle cei se dau, nu vrea să deosebească ceva
ce nu îi este permis să facă de ceea ce îi este permis.
În toate cazurile sancţiunile trebuie să fie logice şi de
aşa natură încât să lase impresii corecte asupra copilului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu