Povestea terapeutică „Noroc? Ghinion? Cine ştie?"

„A trăit cândva un fermier sărac, care se îngrijea de mica lui gospodărie ajutat de unicul lui fiu, abia ajuns la vârsta majoratului. Într-ana din zile, tocmai atunci când băiatul fermierului se  străduia să înhame calul tatălui său la căruia, un fulger orbitor despică cerul în două, urmat aproape  instantaneu de un tunet nâpraznic, care literalmente cutremură pământul. Înspăimântat, calul se ridică în două picioare, cu un nechezai sforăitor şi profitând de faptul al băiatul se dădu şi el speriat doi paşi înapoi, se năpusti mânat de teama elementară ce-l cuprinse, înspre pădurea deasă ce se învecina cu ferma. Zadarnic încerca băiatul să-l oprească, precum de prisos se dovedi şi încrâncenarea cu care încercă să ţină pasul cu animalul speriat de moarte, alergând fără sorţi de izbândă pe urmele lui. După numai câteva minute de cursă inegală, pe băiat îl trădară picioarele şi se prăbuşi epuizat pe pământul udat cu generozitate de ploaia care se revărsa din abundenţă. Ridică privirea tocmai la timp pentru a mai putea zări silueta puternicului animal de tracţiune înainte de a dispărea printre copaci. Tropăitul surd al copitelor potcovite, acompaniat de troznetul câte unei crenguţe strivite sub greutatea calului angajat în goana-i nebună, se auzi din ce în ce mai încet, pierzându-se într-un final cu totul. Disperat, băiatul mai aşteptă, poate doar un ceas, poate chiar mai mult, sperând că unica avere a familiei nevoiaşe ar putea reveni, dar în cele din urmă fit nevoit să se întoarcă necăjit acasă. Vestea necazului se împrăştie cu repeziciune printre vecinii care se simţeau datori să-l asigure pe fermier de compasiunea lor, lamentăndu-se ca de o mare tragedie. «Vai ce ghinion pe capul tău!»-ziceau, frângându-şi mâinile. Păgubitul le răspunse însă cu multă seninătate: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?».

    Zilele care au urmat au fost de muncă grea pentru fermier şi fiul lui. Cei doi bărbaţi erau nevoiţi să suplinească prin propria lor trudă lipsa calului şi, spre lauda lor, o făceau fără să-şi deplângă soarta. Ar fi greu de apreciat câte zile trecuseră de când calul le dispăruse, pentru că nu aveau vreme să le numere, până când într-o zi, în zori de ziuă fură treziţi de tropot de cai şi de un nechezat atât de cunoscut lor. Şi doar mirarea le fu mai mare decât bucuria atunci când sărind pe geam şi privind pe fereastra modestei căsuţe, zăriră fugarul, îndreptăndu-se cu capul ridicat înspre ferma pe care toţi credeau că o părăsise o dată şi pentru totdeauna. Şi pentru ca surpriza tatălui şi fiului să fie de proporţii şi mai mari, calul era urmat asemeni unui conducător de oşti, de o mică ceată de cai sălbatici, sănătoşi fi vânjoşi. Mai mult chiar, micuţa herghelie se lăsă mânată cu docilitate, după poarta pe care fermierul o închise cu multă grijă în urma căluţilor. Nici de astă dată nu fu nevoie de prea multă vreme pentru a se afla printre vecini de cele întâmplate. Fermierii veneau înainte de a porni la lucru, să admire frumuseţile de cai, adunate în ograda vecinului lor şi nu conteneau să exclame:«Ce noroc pe capul tău!Ce noroc!». Însă fermierul clatină din nou din cap şi le răspunse pe obişnuitul său ton potolit: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?».

     Treptat, lucrurile reintrară în normai. Fermierul şi băiatul îşi vedeau liniştiţi de treabă, rând pe rând caii noi veniţi se lăsau struniţi. Viaţa fermierilor devenea pe nesimţite mai prosperă, datorită atât noilor veniţi, cât şi vremii care se dovedise a fi deosebit de prielnică pentru recolta din acel an. Seară de seară băiatul întors de la câmp se dedica noii sale îndeletniciri favorite: strănirea celui mai frumos şi mai nărăvaş dintre caii sălbatici. În mod cert, prietenia era pe înfiripate, căluţul bucurându-se chiar de mângâierea pe gât şi pe spate, dar nesuportând deocamdată să fie călărit. De cate ori încercă, băiatul fu zvârlit Şi trântit aproape instantaneu. Băiatul câştigă secundă cu secundă şi ştia că va veni ziua în care lupta se va încheia cu victoria lui. Învăţase de la tatăl său ce înseamnă răbdarea şi asta îl ajută mult. În seara cu pricina părea că în sfârşit eforturile şi răbdarea i-aufost răsplătite. Rezistase cu mult peste cât reuşise oricând altcândva să stea călare pe calul pe care tatăl lui i-l promisese cadou atunci când îl va struni. Îmbătat de perspectiva succesului, vigilenţa lui adormi pentru o clipă. Suficient însă pentru a fi trântit cu violenţă la pământ. Instantaneu o durere nemaicunoscută de el până atunci îi cuprinse ca o flacără vie piciorul drept. Piciorul rupt devenise inutilizabil şi nici măcar privirea ce părea plină de compasiune a căluţului care se învârti neputincios în jurul lui nu putea să-i insufle suficientă putere pentru a se ridica. Fu nevoit să-şi cheme tatăl în ajutor, care la rândul lui îşi dădu seama că piciorul este fracturat. Medicul aplică o atelă ghipsată şi îi prescrise băiatului şedere la pat cel puţin şase săptămâni. Fermierul, rămas pe neaşteptate fără ajutorul fiului său, fu vizitat de vecinii care comentau în modul lor zgomotos cele întâmplate: «Vai ce ghinion ai putut avea. Acum fiul tău va fi nevoit să stea (intuit de pat şi tu ai rămas fără ajutor». Singurul, care şi de data aceasta îşi păstră calmul, fu din nou fermierul atât de încercat de soartă: «Noroc?Ghinion?Cine ştie?» - le răspunse.

    Zilele următoare fuseseră extrem de agitate. Ţara intră în război cu unul dintre vecini şi toţi tinerii apţi pentru luptă fuseseră mobilizaţi. Fiul fermierului, asemeni celor din generaţia lui, primise ordin de încorporare, dar comisia medicală îl scutise de înrolare după ce se constată că este imobilizat de fractură. Necăjiţi, sătenii se adunară iar la casa fermierului. «Vezi ce noroc a căzut iar peste tine! Băieţii noştri au fost luaţi toţi în război şi fiul tău a scăpat, fiind cu piciorul rupt.» Nici de data asta însă fermierul nu păru să le împărtăşească opinia. «Noroc? Ghinion?Cine ştie?»- le răspunse el pe obişnuitul lui ton prudent. Şi pentru că ceilalţi îl priveau stupefiaţi, adăugă: «Vedeţi, norocul şi ghinionul sunt întotdeauna relative şi veşnic schimbătoare. Ceea ce azi ţi se înfăţişează ca o mare nenorocire, nu mai departe de mâine se poate transforma într-o adevărată şansă. »

Cum se întâmplă atunci când ploi abundente se revarsă asupra unui meleag. Pământul uneia dintre ferme, astfel irigat poate da o recoltă record, în timp ce inundaţiile înăbuşă toată producţia vecinului. În vara următoare însă norocul se poate inversa. Recolta bogată din anul precedent poate lăsa pământul primei ferme sterp şi prin urmare fermierul care în urmă cu numai câteva luni nu contenea să-şi numere banii, se va îngloda în datorii. În schimb, celălalt pământ, regenerat după un an în care nu a produs nimic, va putea da o recoltă mai abundentă ca oricând. De fapt, nici nu contează atât de mult ce se întâmplă în mod real, ci mai degrabă felul în care noi interpretăm cele întâmplate. Norocul şi ghinionul nu sunt nimic altceva decât valorile pe care noi,'oamenii le atribuim unor întâmplări care în sine nu sunt nici bune, nici rele. De asta, indiferent că veniţi pentru a mă asigura de compasiunea şi condoleanţele voastre sau că vă înghesuiţi pentru a mă felicita pentru norocul care a dat chipurile peste mine, eu vă voi răspunde invariabil: 
« Noroc? Ghinion? Cine ştie?»."

Vă rog pe dvs. să recitiţi povestea şi să-i descoperiți noi înţelesuri.

V-aş ruga să împărtăşiţi această experienţă şi celorlalţi, într-un comentariu.

Vă mulțumesc pentru răbdare de care a-ţi dat dovada.

Vă doresc o zi liniştită!